Despre limbile clasice si locul lor in invatamantul actual

Despre limbile clasice si locul lor in invatamantul actual

Discuția legată de predarea limbilor clasice în România, de deschiderea profesională pe care o oferă și de destinul acestor studii pe un termen lung în universitățile noastre a fost purtată în presa românească pe un ton al lamentației și al cererii sprijinirii lor în numele strict al valorii unei embleme.

Aceste două tonalități au format două argumente pe care le-am citit frecvent în presă, iar ele ar putea fi reformulate astfel: 1. este trist faptul că studiile clasice pierd teren într-o lume a formării tinerilor în direcția eficiențelor imediate, deși studiile clasice nu pot conduce spre aceste eficiențe. 2. este datoria organismelor statului (de pildă, ministerul învățământului, sau cel al culturii) să reglementeze dezechilibrul creat, prin măsuri eficiente de încurajare a studiilor clasice.

Aș dori să mărturisesc că, deși susțin cu fervoare predarea limbii latine și grecești, formarea unui număr cât mai mare de specialiști ai domeniului și păstrarea unui loc cât mai demn al acestor studii în universitate, sunt totuși de părere că aceste două argumente sunt eronat formulate. Altfel spus, că problema este pusă eronat de apărătorii studiilor clasice și că, mai mult, acest mod de a oferi o identitate acestor studii le-a dezavantajat în dezvoltarea învățământului românesc din ultimele două decenii. Astfel, aș îndrăzni să propun o reformulare a cadrelor de gândire ale problemei, propunând o întrebare, căreia i-aș schița un răspuns: cu ce scop învățăm limbile greacă și latină?

La ea se pot oferi două răspunsuri distincte: fie de dragul simplei lor cunoașteri, pentru a le preda mai departe, prelungind performant o tradiție de studiu (exemplul olimpiadelor școlare este ilustrativ în acest sens), fie dintr-o conștiință formatoare cultural care intenționează să utilizeze această cunoaștere cu scop instrumental. Primul răspuns a fost asumat intens în structurarea instituțională a secțiilor de limbi clasice din România, precum și în distribuția orelor de liceu de limba latină și greacă în sistemul nostru de învățământ. Rezultatul a fost centrarea planurilor de învățământ universitar în aceste secții pe studiul strict al gramaticii, cu ore puține dedicate culturii clasice și cu o preocupare redusă pentru formarea de specialiști în domenii conexe, cum ar fi istoria, filosofia, teologia, arheologia, etc. Consecința a fost: scăderea numărului de studenți la aceste secții, înființarea unor cursuri de limbi clasice în afara secției propriu-zise, la domeniile care ar fi așteptat specialiști din interiorul însuși al formării clasiciștilor, pierderea interesului pentru studiul lipsit de o fundamentare a scopului său. Iar la nivelul preuniversitar, expedierea orelor de greacă și de latină spre licee de specialitate și scăderea lor drastică. Pentru acest fapt, firește, pot fi făcuți vinovați funcționari decidenți lipsiți de cultură. Totuși, o asemenea soluție ar putea fi simplistă, atâta timp cât am putea invoca un argument mai tare pentru explica aceste fapte, și anume acela că înșiși clasiciștii au lipsit dintre acele voci care puteau alcătui o masă de persuasiune suficientă a comunității noastre pentru a clarifica de ce este nevoie de studii clasice.

Din cauza acestei lipse care a însoțit asumarea primului mod de a înțelege scopul studiilor clasice, aș îndrăzni acum să invoc a doua versiune a răspunsului posibil: o conștiință formatoare cultural care intenționează să utilizeze această cunoaștere cu scop instrumental. În mod concret, dacă studiile clasice s-ar prezenta în câmpul domeniilor de studiu în această a doua variantă, este posibil ca ele să aibă mult mai mult de câștigat. Iar acest fapt se poate îndrepta în două direcții, dintre care primul conține un sens slab, iar al doilea un sens tare.

Sensul slab: astfel, arheologul, istoricul, teologul și filosoful pot fi convinși că fără studiile clasice nu își pot exercita meseria și nu pot cerceta nimic. Apoi, ei pot fi convinși că profesorii de limbi clasice sunt capabili să formeze specialiști în aceste domenii, întrucât, de pildă, latina nu este același domeniu de studiu pentru cel care vrea să cunoască stoicismul imperial, corpus-ul dreptului canonic, kantianismul de tinerețe și comediile lui Plaut (confuzia și credința naivă în această univocitate a condus la multe ediții hilare din autori clasici aflate azi în circulație). Firește, aceste două eforturi de convingere trebuie să aibă o oglindire instituțională, în care facultățile își împrumută reciproc cursuri.

Sensul tare: învățarea limbii latine sau a celei grecești nu se adresează în primul rând, paradoxal, celor care vor să o folosească pentru studiu în sine și nici celor care vor să o folosească instrumental. Sensul tare al acestui învățământ este legat de natura însăși a gândirii. Dacă suntem de acord să spunem că a gândi înseamnă stabilirea sensului prezenței noastre în lume, (și prin aceasta gândirea diferă, ca un gen de specia lui, față de actele de raționare și semnificare), atunci suntem de acord cu faptul că gândirea presupune o asumare a unei culturi și a unei istorii care se reinterpretează permanent și care conferă cadrele gândirii însele. În acest caz, a nu fi în posesia originilor propriei culturi înseamnă a rata orice acces la gândire. Fără claritatea structurilor gramaticale ale limbilor clasice (fără regimul genitivului și dativului în greacă, fără valorile bifuncționale ale relativelor din latină, fără speciile cazurilor în general) gândirea care uzează de limbi moderne este săracă, echivocă, supusă iluziilor lingvistice și în general vehiculării cuvintelor date drept idei (recent, am ascultat speculațiile unui modern care distingea între transfer și translație). A apela limbile clasice înseamnă a-ți forma un orizont al problematizării cu sens, înseamnă a elimina problemele false ale gândirii, înseamnă a face performant filosofie analitică, retorică, drept și, de ce nu, mai ales politică. De aceea, aș spune ceva îndrăzneț: dacă aș avea această putere, aș așeza cursuri de latină și de greacă exact acolo unde în mod evident nu va fi nevoie de ele în mod direct. Nu aș insista să le facă istoricii, filosofii sau teologii (unde intră oricum, prin natura lor), ci le-aș așeza mai ales în planurile de învățământ ale științelor politice, ale politehniștilor, ale medicilor, ale celor care fac drumuri și poduri, ale matematicienilor și botaniștilor; aș face acest lucru din convingerea faptului că pot insera în formarea unui tânăr un orizont de gândire tocmai pentru că acest orizont nu îi va folosi determinat, pregătind pentru el o nedeterminare în care va fi liber să aleagă mai bine și mai clar în orice domeniu. Sunt convins că, în felul acesta, nimeni nu ar mai declama declinul studiilor clasice, ci nu vom avea atâți specialiști de câți va fi brusc nevoie. Un asemenea model ar avea un succes real și în universități, dar mai ales în licee, refăcând un minim de cultură universală pe care modelele de învățământ lansate în jurul anilor 1998-2000 au distrus-o complet prin masificare, limbă de lemn, proliferare a universităților fără specialiști, din pure rațiuni politice.

O asemenea persuasiune se poate face cu totul altfel decât prin adresarea unui imperativ către potentații momentului, cei care pot decide planurile de învățământ liceal sau universitar. Ea trebuie făcută prin crearea unui mase critice de respect față de studiile clasice pe care publicul românesc nu o are. Ea nu revine la sensul vulgar al unui lobby, ci are un sens mai profund. Ea revine mai întâi la criticarea deschisă a acelor texte produse de piața noastră editorială care revendică limbile clasice, dar care sunt prost întocmite, abundă de erori, apar pentru a figura într-o listă de publicații și, în general, dezonorează o comunitate științifică. Apoi, ea revine la susținerea masivă a edițiilor de bună calitate a autorilor care funcționează ca piloni ai culturii pe care o revendicăm, în ediții bilingve și accesibile. Încă nu îi avem pe presocratici într-o ediție de lucru funcțională, Aristotel e prezent lacunar, tragicii sunt absenți de multe decenii, autorii medievali sunt un șantier de lărgit, renascentiștii sunt sporadici în cultura română, pentru Augustin sunt prea puțini traducători etc. Când aceste argumente vor străluci în librării și biblioteci sub forma unor proiecte împlinite, este evident că mecanismele instituționale de susținere a studiilor clasice vor deveni eficiente, din pur respect față de o avalanșă de prestigiu a edițiilor pe care le așteptăm.

Autor: 

Categories: Aleatorii

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*