“Imnurile sacre” de Pitagora

“Imnurile sacre” de Pitagora

La Editura Herald, în colecţia “Cărţi fundamentale”, a apărut volumul “Imnurile sacre” de Pitagora, traducere de Radu Duma.

“În afară de Imnurile sacre pe care tradiţia i le atribuie lui Pitagora, volumul mai cuprinde: Viaţa lui Pitagora scrisă de discipolul său Porphyr, şi Comentarii la Imnurile sacre ale unui alt pitagorician, Hierocles. “Caracteristica scrierilor pitagoreice este elevaţia ideilor, inspiraţia, o dorinţă constantă de a prezenta toate lucrurile în dependenţă de fiinţele inteligibile şi de a explica totul cu ajutorul numerelor, o expunere mistică şi simbolică ce nu exclude raţionamentul, o forţă şi o profunzime ce trădează opera unei şcoli şi nu a unui singur om, şi o doctrină revelată” (Proclus, In Tim.).

După opinia lui Iamblichos, Pitagora a fost primul care a inventat conceptul de filozofie. El o definea ca un efort spre înţelepciune, o dragoste de adevăr. Înţelepciunea era pentru el ştiinţa adevărului aflat în fiinţe, şi înţelegea prin fiinţe tot ceea ce este nematerial, veşnic, esenţialmente activ, aşa cum sunt toate lucrurile care au o existenţă proprie şi care rămân veşnic şi imuabil ceea ce sunt. La acest adevăr se ajungea doar prin exerciţiul inteligenţei. Dar cum inteligenţa noastră este partea divină din noi înşine, cu cât se luminează prin potolirea tulburării patimilor şi cu cât se purifică prin intermediul dialecticii, cu atât se apropie de puritatea şi de lumina Cauzei supreme din care purcede.

Pare sigur că pitagoricienii au întrevăzut şi semnalat o formă superioară de cunoaştere. Există o ştiinţă perfectă, ce constă în cunoaşterea naturii şi a esenţei eterne a lucrurilor şi mai ales a ordinii perfecte ce domneşte în fenomenele cereşti. Însă această ştiinţă depăşeşte cunoaşterea omului şi îi este interzisă. Este ceea ce am putea numi înţelepciune, care este privilegiul zeilor. Totuşi, chiar dacă omul tânjeşte după ea şi dacă această dorinţă face din el un iubitor de înţelepciune sau un filozof, el nu o posedă niciodată în perfecţiunea sa absolută; ştiinţa sa imperfectă se mişcă în zona schimbării, a fenomenului, a dezordinii, şi efortul curajos şi chinuitor pe care îl face pentru a o atinge constituie însăşi virtutea sa.

Scopul doctrinei lui Pitagora, scrie Fabre d’Olivet, “era de a-i lumina pe oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbăvi de greşelile lor, de a-i conduce la virtute şi la adevăr; şi, după ce i-a făcut să treacă prin toate gradele înţelegerii şi inteligenţei, de a-i face asemenea Zeilor nemuritori”. Prin cunoaştere se obţine adevărul, spune Porphyr, “şi adevărul este singurul lucru care ne poate apropia de zei”, căci, aşa cum spune Pitagora, “Zeul are drept trup lumina şi drept suflet adevărul”. (editorii)

Categories: Recomandari

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*