Oana Pellea Jurnal 2003 – 2009

Oana Pellea Jurnal 2003 – 2009

Jurnalul inedit al actriţei Oana Pellea ( „Jurnal, 2003/ 2009”) este o scriere deschisă şi nonconformistă, în care gândul publicării a încolţit timpuriu, contravenind cunoscutelor postulate privind secretivitatea şi clandestinitatea însemnărilor personale. Imperativul scriiturii se impune firesc, într-un moment de cumpănă, la jumătatea drumului vieţii, după împlinirea celor patruzeci de ani, când imaginea speculară relevă spectralitatea eului oglindit fără urmă de narcisism (poate numai narcisismul originar, de care vorbea Ortega y Gasset). Rostul scriiturii intime este, în această ordine de idei, de a familiariza eul cu reflectarea sa, de a concilia individul cu masca sa socială (şi pe actor cu măştile de pe scenă, în cazul acesta), de a sonda abisalităţile interiorităţii, dar, mai presus de toate, de a vindeca fiinţa autentică de maladiile secolului: proliferarea imaginilor specioase (de aici iconoclasmul şi aversiunea faţă de forme), pierderea credinţei şi corolarul ei: desacralizarea, conformismul, mercantilizarea şi alte asemenea efecte ale societăţii de consum. Jurnalul este unul autentic prin aderarea la principiile unei morale private, grefată pe preceptele ancestrale ale creştinismului ca deschidere originară faţă de ceilalţi. Religia nu e rodul mimetismului social (nimic mai străin de această diaristă decît spiritul gregar), ci reminiscenţa unor convingeri atavice, de dincolo de spaţiul mărginit al socialităţii frustrate de sens.

Miza jurnalului nu este, în acest caz, explorarea fecundă a propriei interiorităţi, pentru atingerea unei coarde a originalităţii, ci consecvenţa faţă de propriul sistem axiologic, care include atât preceptele moralei creştine, cât şi legile nescrise ale unei umanităţi ancestrale. Din acest fond solid, cu prelungiri atavice, reverberează şi protestul intim faţă de idolatrizarea imaginilor în societatea postmodernă, în care mijloacele mass-media sunt responsabile cu spălarea creierelor, ca şi faţă de spiritele gregare ale mediului social, animate numai de instinctualitate sau de meschine interese pecuniare. Corolarul scrutărilor pertinente ale cotidianului românesc implică spaţii distopice, veritabile lumi de plastic, în care arta s-a demonetizat, religia e considerată anacronică şi desuetă, oamenii urmăresc exclusiv satisfacerea nevoilor primare, iar televiziunea şi internetul sunt responsabile pentru transmiterea unor viruşi mentali, al căror antidot nu a fost, încă, inventat.

Autodestinarea, autoreferenţialitatea, insistenţa solipsistă asupra propriului ego şi circumscrierea obsesivă a interiorităţii sunt departe de a epuiza înţelesurile acestui demers diaristic original, autentic, tranzitiv. Jurnalul Oanei Pellea este, în mod paradoxal, unul deschis, orientat spre potenţialul receptor (fără să i se subordoneze programatic şi fără să-i fie ştirbită verosimilitatea), scris fără urmă de autocenzură şi fără inhibiţii. Rostul său este de a comunica, într-o epocă a vitezei şi a confuziei de valori, o viziune nonconformistă şi fericit-inactuală asupra existenţei: “Cuvintele, bietele, înşiruite aici nu reprezintă decât adevărul meu. Atât. Ele nu au nici o pretenţie, de nimic. Au doar smerenie.”. Convingerile personale nu trebuie inoculate subliminal şi abuziv eventualului lector. Transmiterea mesajului se face neprogramatic, fără finalitate peremptorie. Publicarea textului echivalează cu o risipire sa în lume, cu o golire a sacului, menită să restabilească echilibrul precar al fiinţei prin evanescenţa gândurilor neliniştitoare şi prin vizualizarea ideilor purificatoare: “Îţi face bine să-ţi vezi gândurile şi material. E ca şi când te părăsesc şi intră în altă realitate. E ca şi când eliberezi nişte păsări din cuşcă, şi ele îşi iau zborul. Pe cine vor întâlni în drumul lor? Nu mai e treaba ta. Vor întâlni pe cine trebuie să întâlnească … Dar sentimentul de a le elibera e ca şi cum ai trage o gură de aer curat şi tare. Îi face bine omului să gândească şi să scrie.”

Jurnalul se întoarce, astfel, la rosturile sale originare: de a constitui un receptacul privilegiat al conţinuturilor intime, de a iniţia şi susţine meditaţia, de a stimula febrilitatea gândirii. Resorturile scriiturii intime nu ţin de un mimetism steril, de o conspectare a biograficului pentru fixarea lui în memoria colectivă, ci de o reformare a realităţii, filtrate prin conştiinţa anamorfotică: “Iau o fâşie de realitate. O imagine, un cadru. Şi încep să-l trag de colţul din dreapta sus. Toată imaginea se deformează, trag din colţul opus, de marginile de sus, de jos ale cadrului. Realitatea ca o cocă. Realitatea chewing-gum.”. Stigmatul genului, erijat în contabil al unei vieţi, este astfel înlăturat definitiv. Timpul jurnalului intim nu este, în mod consecvent, timpul prezent. Aparenţa de simultaneitate între evenimente şi consemnarea lor este atinsă, în câteva rânduri, însă nu se constituie într-un deziderat intim. Jurnalul iniţiază procese de anamneză vizând reconstituirea unor amintiri din copilărie, timp sacru, în care spiritele tutelare ale părinţilor vegheau asupra echilibrului copilului. Prezentul este un timp desacralizat, timpul tatălui mort şi cel al cancerului mamei. De aici, nevoia permanentă de amalgamare a planurilor, de jonglare cu perspectivele temporale. Chiar cu doza ineluctabilă de patetism, paginile în care sunt descrise agonia mamei şi alienarea confuză a fiicei sunt cele mai percutante literar: “Inima îmi bate cuie, parcă, în creier. Nu înţeleg nimic, văd doar feţe de doctori grave. Timpul explodează în mine, inima îmi rupe pieptul. Eu sunt aici, iar după o uşă e iubirea vieţii mele, mama … care oftează. Vreau să sparg uşa, s-o iau în braţe şi să plecăm acasă. Doctorii nu îndrăznesc să se uite în ochii mei. Nu mai e nevoie. Mama iese zâmbind: Ce? E grav? Nu zic nimic. Zâmbim amândouă, ne luăm de mână şi plecăm acasă. Ştim amândouă: trebuie să i se taie mâna stângă.”
Jurnalul revine la unele dintre funcţiile sale originare: exorcizarea angoaselor, prospectarea suferinţei (a diaristei şi a Celuilalt), însemnarea cu efect terapeutic.

Scrierea nu devine, cu toate acestea, debuşeul disperărilor, suferinţelor, al atrocităţilor bolii. Încărcătura gravă a textului este contrabalansată de observaţii ironic-ludice (caloriferul bârfitor, instrucţiunile de folosire a jurnalului intim – adresate cititorilor etc.) şi, mai ales, de optimismul incurabil al autoarei, întreţinut prin câteva ingrediente infailibile: credinţa întreţinută prin exerciţiul solitar al rugăciunii, teatru (în calitate de actor, dar şi de spectator), lectura (cărţile din anticariate îi vorbesc), resurecţia amintirilor ontofanice ş.a. Jurnalul deschis pledează pentru reinstaurarea unei paradigme sociale mai credibile, mai autentice, în spirit creştin. Nombrilismul şi histrionismul posesorului convenţional de jurnal sunt escamotate. Diarista îşi depăşeşte egotismul şi face un pas important spre potenţialul cititor. Epistema diaristică experimentează mutaţii perceptibile, compatibile cu noul spirit al veacului.

Categories: Recomandari

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*