“Păsări de hârtie” de Silvia Osman

“Păsări de hârtie” de Silvia Osman

De curând, la Editura Brumar a apărut volumul de poezie “Păsări de hârtie” de Silvia Osman. Scriitorul Traian T. Coşovei a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text critic despre acest volum, pe care-l redăm integral:

„O poezie lirică, de o sensibilitate aproape epidermică scrie doamna Silvia Osman. Cele trei cărţi de poeme publicate până acum, Poeme (2005), Nu s-a întâmplat nimic (2007) şi Păsări de hârtie (2012) – toate apărute la Editura Brumar – trasează conturul unei autoare al cărei univers s-a cristalizat în timp.

Încă de la început, din volumul Poeme, versurile Silviei Osman păreau acoperite de un văl al melancoliei ce le sporea misterul şi profunzimea:

„Adunam zile…

Desenam în gând harta trupului tău,

te recunoşteam cu sufletul,

cu toţi porii te respiram,

te simţeam plutind,

ca pe o boare.

Rătăceai pe unde,

te-ai pierdut, te-ai oprit…

Ciudat, odată, cândva,

am crezut că ai trecut pe lângă mine…

M-ai întâlnit atunci, uimită, o clipă, privirea.

Chemarea s-a prins

de cuvinte

ca de ciutură

şi s-a aplecat gârbovită.

Târziu,

prea târziu,

tăcerea s-a spart

într-o şoaptă,

în ritmul paşilor tăi mistuită.

Ca măruntul,

în buzunare prea largi,

am pierdut atunci,

în drum,

absolutul.

(Drum, pag. 33)

Poeziile acestei perioade de creaţie sunt însufleţite de apropierea marilor semne de întrebare: miracolul cosmic, dragostea, natura, singurătatea, crizele lipsei de comunicare într-un univers de simboluri tăcute, ori, bunăoară, chiar sensul existenţei. Nu întâmplător cartea se deschide cu un citat din Corinteni 13:4-8, citat al cărui final poate constitui o grilă de lectură: „Iubirea nicicând nu dă greş”. Şi iată cum aceste cuvinte devin profesiune de credinţă:

„…Dacă aş fi fost

cuvânt,

poate m-ai fi rostit, m-ai fi ales,

m-ai fi şoptit, m-ai fi înţeles,

m-ai fi strigat, m-ai fi găsit.

Poate dacă aş fi fost

carte,

m-ai fi descoperit, m-ai fi citit,

m-ai fi căutat, m-ai fi mângâiat,

m-ai fi iubit…

Poate dacă aş fi fost

poveste, m-ai fi îndrăgit,

m-ai fi cerut, m-ai fi repetat,

m-ai fi repovestit,

m-ai fi redescoperit

de fiecare dată.

(Poate, pag. 16)

Muzicalitatea discretă, prelungirea sentimentului într-un abis de necunoscuturi care asaltează conştiinţa, discursul organizat precum un exerciţiu coregrafic – toate acestea, şi nu numai, fac diferenţa în volumul Nu s-a întâmplat nimic, Editura Brumar 2007. Este un volum mai degrabă interogativ: „Mă descos ochi cu ochi,/ de libertatea golului din tine…” (Captivitate, pag. 59).

Textura poemelor are motive complexe ce, uneori, se recompun într-un model ce ne evocă vechile covoare arăbeşti. Leitmotivul consonează cu melodicitatea venită dintr-o imprevizibilă vechime, dintr-un timp trezit la realitate numai cu acest prilej:

E-un început în azi…

Ard clipe neştiut

margini de timp topit,

desprins într-un tumult,

pierdut în vidul

depărtării

fără de sfârşit

şi fără de început:

e-un început în azi,

cu ochi de liliac sclipind,

cu dâre de lalele sângerii,

e-aici şi se întinde,

minune fără de tine

privind

clipind de amintiri

cum liliacul scutură scântei:

e-un început în azi,

e-atât de aproape

de se aprind culori,

născându-se plăpând

în plin pustiu.

(Început, pag. 25)

Pentru doamna Silvia Osman, acest volum devine pagină de jurnal existenţial privit prin lentilele precedentului cultural. Poezia sa nu este „feministă”, dar respiră prin toţi porii feminitatea, chiar şi în vulnerabilitatea ei. Versurile nu şochează, ci sugerează o stare de spirit: „ţese, fir după fir,/ Penelopă/ a timpului prezent,/ taina dragostei ei/ ţese destoinic,/ cu degete chircite/ pânza moale şi deasă,/ urzeala gândului ei” (Ţesătură, pag. 66).

În ceea ce priveşte tema iubirii, poeta se raportează la un model cultural ce face aluzii doar la o „anatomie spirituală” a dragostei: „spune-mi numele şoptit/ de dor însetat/ pârjolit,/ cheamă-mă cu gândul/ de viaţă-ndrăgostit,/ de geană de răsărit/ neprihănit,/ de arsură de apus/ toropit/ şi-n toate, dezlănţuit,/ pune iubire/ – aşa cum se pune soarele/ cu tâmpla de zări când apune –/ pune-le toate-ntr-un nume/ şi şopteşte-l/ pentru mine/ anume.”

Poemul însuşi devine structură, metaforă-cheie a unui lirism care se hrăneşte din spontaneitatea emoţională pentru a recupera autenticul: „gazele, apa, lumina, telefonul/ şi mâncarea pe-o lună,/ cincizeci, şaizeci/ şi o pereche de pantofi copilului/ că vine toamna/ şi poate o pereche de mănuşi/ pentru degetele-i crăpate,/ şaptezeci, optzeci/ şi întreţinerea,/ poate mai închide un robinet,/ poate mai pune o ţoală în plus,/ să mai rămână/ de lumânări şi de-o colivă,/ că vine Sâmbăta Morţilor,/ fericiţii, la dreapta Tatălui,/ nouăzeci,/ bilete de tramvai,/ sau poate al lua-o mai bine pe jos,/ să-şi mai dezmorţească un pic oasele/ încremenite de muncă,/ Dumnezeu cu mila,/ o mai ţine cuiva locul luna asta…/ şi-i zbură gândul la viitoarea/ soldă/ ce să mai facă şi cu aceea;/ trecând drumul/ îşi făcu larg semnul crucii…” (Tranziţie – pag. 77).

Percepţia vizuală şi coloana sonoră, încifrarea şi vălul de mister menit să zădărnicească decodificările – toate fac parte din mecanismul intim al acestor poeme, care – vorba lui Archibald Macleis – n-ar trebuie doar să fie, ci să şi însemne.

Doamna Silvia Osman se desprinde de canonul reflexivităţii, al cerebralităţii prin plasticitate şi atmosferă. În acest sens, putem afirma că autoarea este o arhitectă (sau o coregrafă?) a expresivităţii. Emoţia poetică decurge din tensiunea frazării, din dramatismul (în sens sinestezic) vizualului, olfactivului, epidermicului: „Frunze freamătă/ a mângâiere,/ singura în dimineaţa asta,/ peste oraşul prăfuit de zarvă…/ Începe o nouă zi,/ o nouă săptămână/ şi dorul mi-e singur, bătut de gând./ Trec pe lângă noi toate,/ în pâlcuri:/ Răsărituri, apusuri,/ zgomote,/ oameni, întâmplări, patimi/ răzvrătiri/ şi ne separă zilele şi nopţile/ cu margini de singurătate;”

Nu s-a întâmplat nimic este un volum în care se întâmplă chiar metamorfoza cuvântului în expresie.

Cu următorul volum, Păsări de hârtie, Editura Brumar, 2012 (ilustraţiile inspirate aparţin graficienei Andrea Kilpert), Silvia Osman parcurge o nouă traiectorie textuală. Nu avem de-a face cu o schimbare radicală de registru în plan expresiv, ci ne referim la modul în care autoarea se poziţionează pentru a privi mai cuprinzător spectacolul de pe scena luminată şi umbrită de jocurile imaginarului faţă de care afirmă într-un limbaj aluziv:

da, ştiu cuvântul

care-mi curge printre degete

apă,

al cărei gust îl simt;

ştiu firul Ariadnei către taine

şi pacea otrăvită

a unui gând pustiu

ştiu;

pot desena, rând pe rând,

toate chipurile ce mi le pot lua;

ştiu mireasma ierbii frânte

sub paşi apăsaţi,

călcând drumul printre ruine;

recunosc rezonanţa surdă

a strigătelor fără de glas,

a chipurilor aceloraşi întrupări,

a feţelor aceloraşi despuieri,

dar mie

îmi voi, fi mereu,

străină,

zid

sfidând mereu asaltul.

(Zid – pag. 20/21)

Versurile acestei cărţi mizează, în continuare, pe sugestie, dar vizualul are partea lui. Elias Canetti spunea cândva: „Cel mai fierbinte om îşi poate permite răceala descrierii”.

Există în acest recent volum al doamnei Silvia Osman semnul unei… prudenţe a curajului, o domolire a simţurilor ce plonjează cu voluptate în recluziune: „Cine,/ în hainele noastre,/ respirându-ne aerul/ frământând timpul nostru,/ îndreaptă ce-a căzut/ din canatul ferestrelor?/ a nins spumă de val/ o clipă,/ cât o eternitate,/ în liniştea grăită/ de tăcerea/ singurătăţii noastre.” (Val – pag. 48/49).

Întreaga alcătuire a cărţii ne evocă străvechea artă japoneză numită origami. O artă-concept, unde important este unghiul din care priveşti pasărea sau floarea din hârtie. Aici, importantă este percepţia vizuală. Ca şi haiku-ul, este o artă… tăcută, bazată pe forţa sugestiei. Totodată, nu putem omite cuvintele poetului Ion Barbu, care în perioada sa mallarméană, spunea că dacă un poem admite o interpretare, atunci el admite o infinitate de interpretări.

Nu ar fi exclus ca versurile doamnei Silvia Osman să ne surprindă prin evoluţia lor într-un viitor foarte apropiat.”

Traian T Coşovei

Categories: Recomandari

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*