Ce îi sfătuieşte pe părinţi un om care a pregătit ani buni manageri de succes. Urania Cremene, despre cum să îţi pregăteşti copilul pentru viaţă

Ce îi sfătuieşte pe părinţi un om care a pregătit ani buni manageri de succes. Urania Cremene, despre cum să îţi pregăteşti copilul pentru viaţă

Urania Cremene a lucrat ani buni pentru o mare companie de consultanţă, a organizat traininguri pentru manageri de succes, a ascultat poveşti ale oamenilor de afaceri de top din lumea întreagă. Şi-a dat seama că, în cazul multor lideri adevăraţi, cei mai buni traineri şi cei mai de nădejde aliaţi nu au venit dintr-o clădire de birouri, aducând cu ei ultimele tehnici de dezvoltare personală. Ci i-au găsit, de la bun început, în casa mai sărăcăcioasă ori mai înstărită a copilăriei lor şi au primit de la ei sprijin şi iubire necondiţionată, dar şi un set de reguli bine stabilite şi şansa de a învăţa să ia propriile decizii.

Ați lucrat pentru una dintre cele mai importante companii de training din lume, ați implementat programe de dezvoltare personală pentru manageri de succes. Care a fost momentul în care v-aţi decis să faceți din parenting o profesie?

Mi-a făcut şi îmi face în continuare extrem de multă plăcere să facilitez cursuri de management, nu e o activitate pe care să o fi întrerupt. Mă ţine în priză multitudinea de oameni pe care îi întâlnesc şi poveştile managerilor din companii, pe care am şansa să-i întâlnesc în sălile de curs. Învăţ de la ei poate la fel de mult cât învaţă şi ei de la mine. Parentingul a apărut ca o nevoie a mea de a înţelege care a fost diferenţa în educaţia unui lider sau a unui antreprenor sau, mai precis, a unui om care, stând pe propriile-i picioare, e satisfăcut de alegerile pe care le-a făcut, e încrezător în el şi are curajul flexibilităţii în această lume în continuă mişcare. Mai apoi, fiul meu, Amos, mi-a dat un imbold în plus şi-aşa am ales să împărtăşesc şi altor părinţi din cunoştinţele pe care le-am acumulat. Parentingul ca profesie pentru mine începe să se contureze deja foarte rapid, fiindcă am nişte satisfacţii majore din ceea ce fac acum şi îmi doresc ca Amos să aibă în jurul lui, în anii care urmează, cat mai mulţi adulţi echilibraţi, responsabili, cu spirit ludic şi încrezători în ei.

Pe ce se bazează metodologia Parent’s Toolshop şi care este eficienţa ei?

Metodologia conţine 100 de tehnici de parenting, care modifică substanţial felul în care comunicăm şi relaţionăm cu copiii noştri. Este o metodologie exhaustivă, menită să crească copiii pentru lumea reală, bazată pe exemple concrete, care oferă părinţilor un foarte clar CUM, nu numai conştientizarea importanţei unui anumit comportament. Abordarea îşi propune prevenţia comportamentelor aşa-zis negative ale copilului şi ameliorarea lor până la dispariţie, în cazul aplicării consecvente a acestora de către părintţi, crescând auto-disciplina, responsabilitatea, încrederea de sine, cooperarea copilului, ştiinţa de a face alegeri şi de a lua decizii, într-un mediu relaxat şi ludic. Jody Johnston Pawel, care a creat această metodologie, are o experienţă de peste 30 de ani în facilitarea cursurilor de parenting, metodologia fiind creată pe bază de cercetare documentată mai mult de 10 ani. Conţine tehnici noi, nemenţionate niciunde, şi tehnici care sunt dovedite a funcţiona de generaţii. Foarte mulţi autori şi experţi în parenting au scris referinţe despre această metodologie sau o susţin activ. Aş menţiona doar câţiva dintre aceşti autori şi experţi, cunoscuţi déjà publicului din România:Stephen Covey, Adele Faber, Elaine Mazlish, Thomas Gordon, Jane Nelsen, Jack Confield.

În timpul workshopurilor dumneavoastra, care sunt cele mai frecvente întrebări pe care le primiți de la părinți? Care ar fi cele mai mari probleme cu care se confrunta un părinte astăzi?

Întrebarea pentru al cărei răspuns vin cei mai mulţi părinţi la curs este: “Cum îmi fac copilul să facă ce vreau eu?” În general, lipsa cooperării este problema principală, refuzurile din partea copilului, problemele legate de responsabilităţi – la şcoală de exemplu, încredere de sine scăzută a copilului. Aş vrea aici să îmi fac clară opinia despre problemele părinţilor cu copiii: Copiii sunt absolut în regulă. Dacă avem de-a face cu un copil sănătos, problemele lui comportamentale sunt create de comportamentul adulţilor sau de mediul în care trăieşte. Singura problemă reală a familiilor – cel puţin din Bucureşti, este lipsa timpului liber, petrecut împreună cu copilul. Părinţii lucrează până târziu, sunt de cele mai multe ori obosiţi, stresaţi, copilul cere atenţie…şi relaţiile încep să se tensioneze. Ceea ce încurajez eu este conştientizarea faptului că, dacă noi părinţii reuşim să ne schimbăm comportamentul, şi-l vor schimba şi copiii. Metodologia Parent’s Toolshop ajută un părinte să înţeleagă ce îşi doreşte un copil, ce se află în spatele comportamentelor indezirabile, cum să prevină apariţia acestor comportamente şi cum să reacţioneze diferit când ele apar, pentru a “rupe” ciclul apariţiei acestora.

Cum sunt părinții români în general, în comparație cu cei americani de pildă? Care este specificul nostru național în materie de parenting?

Sunt destul de multe diferenţe. Noi încă avem convingerea că ne aparţine copilul pe care l-am adus pe lume, pe cale de consecinţă putem şi avem dreptul de a alege pentru el. Încă bataia e ruptă din rai, încă sunt copiii priviţi de sus, prin prisma superiorităţii adultului. Pe de altă parte, în mod absolut paradoxal, copiii sunt mult mai protejaţi în România, mai degrabă ţinuţi sub cupole de sticlă, părinţii simţindu-se resposabili să le rezolve toate problemele, indiferent că aceştia sunt deja adulţi… Tot ce-am spus mai sus duce la o lipsă de responsabilitate personală şi socială care este evidentă in societatea românească, la carenţe la fel de evidente în privinţa unor valori importante pentru coloana vertebrală a unui OM: empatie, grija faţă de alţii şi faţă de mediu, asumarea consecinţelor propriilor alegeri…promovarea competiţiei versus învăţare şi dezvoltare continuă…pentru a numi doar câteva.

Titlul celei mai recente conferințe a dumneavoastră a fost ”Cum să-i crești stima de sine”. De unde trebuie să pornești pentru a-ți ajuta copilul să își construiască respectul de sine?

De la respect, desigur!  Respect faţă de copil şi alegerile pe care le face, de la iubire necondiţionata, de la încurajare şi sprijin, oferind mereu încredere în capacitatea copilului de a se descurca, de a reuşi, de a fi mai bun decât a fost ieri, învăţând la rândul nostru de la ei.

Din experiența dvs., care este prima regulă pe care ar trebui să o respecte un părinte în relația cu copilul său, cea de la care pleacă dezvoltarea armonioasă a acestuia din urmă?

Copiii nu ne aparţin. Asta e regula de bază. Suntem doar călăuze, izvoare de iubire şi de încredere, modele, parteneri de joacă, coach pentru toată viaţa care ne este hărăzită împreună, oferind cadrul sigur, ferm şi cald iîn care individualitatea copilului să poată înflori.

Există oameni care își iubesc imens copiii și care totuși eșuează în meseria de părinte. De ce mai e nevoie în afară de iubire: de autoritate, de reguli, de prietenie? Cum poți să fii și prietenul copilului, și să îl convingi în același timp să te asculte?

Tocmai aţi enumerat calităţile care îl ajută pe un părinte să reuşească. Doar că puţini părinţi reuşesc, fără să fi învăţat cum se face asta, să fie şi blânzi şi fermi, şi jucăuşi, păstrând regulile clar comunicate şi respectate, ascultând copilul şi încercând să obţină cooperarea acestuia, nu într-un mod obedient, întelegând că parentingul este de fapt un plan, nu o reacţie la ceea ce face copilul. În plus, sunt puţini părinţi dispuşi să se joace, să intre în lumea copilului, să-i înţeleagă realitatea şi dorinţele.

Ce strategii trebuie să folosești pentru a-ți determina copilul să facă un anumit lucru, pentru a-l motiva la școală sau pentru a-l face să-și mănânce legumele?

Să lucrezi la stima lui de sine, nu la dorinţa continua de a-i mulţumi pe ceilalţi, ceea ce conduce la creionarea unei motivaţii interne, mai degrabă decât externe. Cerând clemenţă pentru imposibilitatea de a sintetiza 8 ore dintr-un curs, m-aş rezuma la a spune că strategia, per ansamblu, este să ne fie foarte clare limitele şi regulile, oferind mereu copilului variante de alegere în cadrul acestor limite.

Ce nu ar trebui să îi spui niciodată copilului tău?

Nu te mai iubesc. Nu mai eşti copilul meu. M-ai făcut de ruşine. N-ai voie. Nu eşti bun de nimic. Te las aici (in parc), dacă nu vii acum.

Cât de important este succesul școlar pentru dezvoltarea ulterioară a copilului? Care ar fi lucrurile mai importante de atât?

Ce înseamnă success şcolar? Dacă asta înseamnă note bune, acest lucru este prea puţin important. Accentul ar trebui pus pe învăţare, nu pe obţinerea de note. Pe plăcerea de a afla lucruri noi, pe curiozitate şi dorinţa de fi atât de bun pe cât poate fi într-un anumit domeniu. Din păcate, sistemul nostru şcolar este defectuos gândit, punând accentul pe note, pe competitivitate, pe uniformizare. Şcoala nu-i învaţă pe copii să gândească, ci să memoreze informaţii, multe dintre ele aflându-se acum la un click distanţă… Mai util ar fi să găsim în copiii noştri zona lor de interes, talentul lor, capacităţile lor native şi să-i ajutăm în acea direcţie, încurajându-i să gândească, nu să intre în şabloane.

Ați cunoscut mulți oameni de afaceri de succes. Ați avut ocazia să-i întrebați ce fel de copilărie au avut? Dacă da, care a fost răspunsul în cele mai multe din cazuri?

Aş modifica puţin întrebarea. Oameni de afaceri de succes nu înseamnă, neapărat, oameni valoroşi şi nici măcar fericiţi cu ei înşişi şi cu viaţa pe care o au. Eu nu mi-am propus să ajut părinţii sa-şi canalizeze copiii pe a deveni oameni de succes, ci oameni echilibraţi, care să-şi urmărească visele şi să devină cât de buni pot deveni în ceea ce fac. Poţi fi orice: tâmplar, vânzător sau pictor. Important este să pui pasiune şi plăcere în ceea ce faci, astfel apărând şi succesul în domeniul respectiv. Una este să fii manichiuristă, alta este să fii o manichiuristă foarte apreciată, căreia îi place cu adevărat ceea ce face, cu o listă de clienţi în aşteptare… Întrebarea respectivă am adresat-o de fiecare dată acestui fel de oameni pe care i-am întâlnit. Copilăriile lor diferă doar prin prisma resurselor pe care părinţii le-au avut, dar toate au un numitor comun: măcar unul dintre părinţi a fost mereu aproape, a oferit iubire necondiţionată, a sprijinit decizii, nu a pedepsit – deşi a învăţat copilul să-şi asume consecinţele alegerilor pe care le-a făcut. Sunt oameni care au crescut mai degrabă liberi, care au fost învăţaţi să se adapteze şi să se descurce, să relaţioneze şi să privească greutăţile ca pe nişte provocări din care ai mereu ceva de învăţat.

 

 

 

Categories: Interviuri

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*