Interviu cu Monica Mitarca, despre invăţămant, reforme şi provocări

Interviu cu Monica Mitarca, despre invăţămant, reforme şi provocări

Un interviu realizat de echipa Edu Intelligence cu Monica Mitarcă , lector univ. drd., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, despre sistemul educational din Romania.

 

Să fii student în zilele noastre reprezintă o adevărată provocare. Sistemul educaţional trece prin numeroase modificări. Cum vedeţi studenţia, de la catedră?

 

În primul rând, eu consider că provocarea cea mai mare este să te raportezi corect la motivaţia de a fi student. În fiecare an, cu fiecare generaţie, mă confrunt şi ne confruntăm cu o scădere accelerată a identificării corecte a motivaţiei. Tinerii – cea mai mare parte a lor, de fapt – vin la facultate din motive foarte diferite de cele pe care ni le-am dori noi. Vor să-şi amâne intrarea pe o piaţă a forţei de muncă nu foarte favorabilă lor, vor să cîştige prestigiu, să obţină o diplomă… dar nu să înveţe. În plus, ei nu sunt pregătiţi să se confrunte cu diferenţa de viziune dintre învăţământul pre-universitar şi cel universitar. Se aşteaptă – de la caz la caz – să capete direct deprinderi sau “expertiză”. Să devină experţi, adică. De cele mai multe ori, de la această lipsă de cunoaştere a modului în care se obţine cunoaşterea pornesc şi problemele în raportarea la universitate/facultate, cadre didactice şi curricula. Poate că sună rizibil, dar e îngrijorător că studenţii actuali nu ştiu ce e aceea o curricula, nu fac distincţia între gradele universitare sau chiar nu disting între Universitate şi Facultate, când vorbesc despre studiile pe care le urmează. Să nu mai vorbim despre distincţiile care uneori le dau bătăi de cap şi celor din sistemul de învăţământ, cum ar fi modificările impuse de întrunirea de la Bologna (aşa-numitul Sistem Bologna), conceptul de credite şi alte aspecte mai mult sau mai puţin ermetice pe care, din fericire, unii dintre studenţi ajung să le înţealegă, spre finele ciclului de şcolarizare “de licenţă”.

În plus, provocarea, atunci când lucrezi în sistemul privat, este să-i faci pe studenţi să înţeleagă că, dacă ei îşi plătesc studiile, asta nu înseamnă că vor căpăta diploma fără efort. Există, printre unii dintre ei, ideea ciudată cum că taxa pe care o plătesc este singura contribuţie din partea lor. Evident, aceasta presupune că se aşteaptă să fim “înţelegători” cu ei, să îi scutim de prezenţă şi participare, că le dăm notele cu un dram de “înţelegere” – acest cuvânt apare adesea în discursul obişnuit prin care o parte dintre studenţii de azi încearcă să se fofileze de obligaţiile academice.

 

Ce înseamnă să fii cadru didactic universitar într-un sistem instabil?

 

Să-ţi spun o mică poveste. Este despre mine, dar şi întrebarea e parţial despre mine. Când eram mică, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac (cand o să fiu mare, acea întrebare care la noi e tratată într-un mod idealist şi fantezist – iar asta e o mare problemă), spuneam: orice, numai profesoară nu. E drept, n-am ajuns încă profesor universitar (sunt lector, adică treapta a treia dintr-un şir de cinci etape), dar lucrez în învăţămant. Cum am ajuns aici? Povestea nu seamănă cu acelea motivaţionale sau care inspiră, dar este reală. S-a întamplat că am făcut facultatea în felul următor: mi-am ales facultatea prin eliminare – mate nu, fizică nu, medicină, nu, şi tot aşa, până am ajuns la jurnalism şi am zis, a, da, asta e, este ceva atât de fantezist şi ne-specific încât mi se potriveşte mânuşă. Nu mi s-a potrivit, aşa cum, sunt convinsă, păţesc mai bine de jumătate dintre studenţi, azi. Aşa că în primul an, am stat mai mult pe la Cinematecă. Şi în anul II. În anul trei, însă, am nimerit la şcoală la nişte cursuri care mi s-au părut fantastice – şi am rămas. Adică am terminat cursurile de licenţă, am făcut un master, o post-universitară, un modul de pregătire psiho-pedagogică, m-am înscris la doctorat, m-am lăsat de doctorat, iar printre ele, am devenit preparator şi apoi asistent la Universitatea Media. A fost o întâmplare şi nu prea, adică am realizat, la un punct, că am deschidere faţă de această profesie – dar norocul a jucat un mare rol. Norocul de a fi întâlnit nişte oameni extraordinari, de a mă fi format şi cu ajutorul lor, dar şi cu ajutorul studenţilor – şi norocul de a fi făcut pregătire pentru admiterea la facultate, vreo cîţiva ani, cu nişte tineri şi tinere foarte diferiţi ca background, aptitudini, nivel de pregătire şcolară, ani care m-au ajutat foarte mult să înţeleg ce se întamplă în preuniversitar şi cum ajung elevii gata deformaţi intelectual, moral şi uman în general, în sistemul universitar. Aşadar, să rezişti în sistemul universitar poate fi o provocare: fie eşti dispus la compromisuri, şi atunci ai viaţă uşoară cu studenţii, fie nu, şi atunci ai viaţă grea şi cu studenţii, şi poate cu conducerea, dar eşti mai împăcat cu conştiinţa proprie. Ceea ce e foarte important. Pentru că a face compromisuri (mici, la nivelul unui student anume sau al unei situaţii anume sau mari, când trebuie pur şi simplu să renunţi la principiile care te-au făcut să devii profesor) duce, în timp, la deteriorarea situaţiei generale. Închizi puţin ochii acum, iar mâine, dacă nu eşti atent, nu mai ştii de ce eşti acolo.

 

Cum alegem cea mai buna universitate? Prestigiu sau performanţă?

 

Cred că răspunsul cel mai elegant este, depinde ce căutăm. Dacă ne dorim o diplomă fără bătăi de cap, alegem într-un fel. Dacă avem angajamente de familie, alegem din oferta din oraşul nostru sau de foarte aproape. Dacă dorim să devenim specialişti începem să comparăm şi să realizăm bugete estimative de şcolarizare, iar dacă dorim performanţă, cu siguranţă că nu ajungem să ne întrebăm în clasa a XII-a ce facultate vom urma, ci probabil ne-am făcut deja un life project, care cuprinde neîndoielnic o etapă de şcolarizare naţională şi una internaţională, olimpiade şi concursuri – studiu în locul altor preocupări. Cât despre performanţă, eu încă nu ştiu cum se măsoară – dar tind să cred că performanţa nu se va putea evalua după criterii precum promovabilitatea, notele, taxele sau alte lucruri de acest gen, ci mai degrabă după abilitatea absolvenţilor de a-şi găsi de lucru în domeniul în care au studiat.

 

Cum vi se par studenţii secolului XXI? Ce credeţi că aleg majoritatea absolventilor din România, după terminarea studiilor?

 

Secolul XXI a venit cu o provocare majoră la adresa conceptului de cunoaştere. Dacă în secolele trecute – cred că pot vorbi la trecut şi despre secolul în care m-am născut eu – cunoaşterea era neapărat “enciclopedică” şi se baza pe stocarea de informaţii, acum aptitudinile de information retrieval (să ştii unde poţi găsi informaţia necesară), information archival (să ştii cum să o stochezi) şi information processing (să ştii ce poţi face cu o informaţie) sunt mai importante decât capacitatea de a memora. Adică internetul a venit cu o provocare mare: actualii studenţi confundă cantitatea uriaşă de date de pe net cu un copac cu ramurile joase, din care poţi culege fructele de peste gard, fără să-ţi pui problema dacă sunt ale tale sau nu, dacă sunt chiar fructe sau sunt nişte decoraţiuni din plastic, dintr-o butaforie şi dacă sunt sănătoase sau viermănoase. Le smulg de pe ram şi le “mănâncă” fără măcar să le şteargă sau spele (adică, fără să le modifice cât de cât, pentru ca profesorul să nu le poată lua “urma” digitală), iar apoi se miră că se îmbolnăvesc sau îşi sparg dinţii (adică iau note mici, pică examenul, sunt certaţi în faţa grupei, etc.). În acest context, pornind ei din şcoală pe o pantă accentuată a fraudei, nu ştiu cum ajung să se descurce în viaţă. Am un coleg vizionar care, într-o bună zi, mi-a spus, Îţi dai seama că, într-o zi, ei vor fi cei care ne vor plăti nouă salariile. M-a îngrozit o astfel de perspectivă, pentru că el nu se referea la “studenţii buni”, ci mai degrabă la aceia despre care scriem poveşti interesante pe blog, câteodată.

 

În alte ţări, se investeşte masiv în educaţie. Uneori, acest lucru este invocat, la noi, pentru a se justifica lipsa performanţelor. Ca să ajungă și universitățile din România la acel nivel, ce credeți că trebuie modificat în sistemul de învăţămînt?

 

În primul rând, eu cred că şcoala trebuie reformată de la bază – de la clasa pregătitoare, dacă vreţi – însă nu în sensul în care au fost gândite şi implementate reformele ultimilor 23 de ani. După Revoluţie, reformele au fost dictate de necesităţi instituţionale. Reforma (ideală) pe care eu o consider necesară este legată de o adaptare a învăţământului la noile necesităţi de cunoaştere. Cred că e destul de evident că nu mai suntem în epoca în care a şti pe de rost toţi logaritmii în nu-ştiu-ce bază ar reprezenta o mare realizare. Acum, cunoaşterea este au bout de nos doigts, literalmente, iar provocarea majoră este să ştii cum să regăseşti această informaţie şi cum să o foloseşti – în moduri imaginative, creative, eficiente – pentru scopurile pe care le ai. Adică este mai important să fii mobil şi flexibil în gândire, adaptabil, decît să ai un bagaj de cunoştinţe eterogene şi de ne-utilizat în lipsa altor aptitudini şi abilităţi. Nu neg, prin cele spuse mai sus, că e nevoie să ştii lucruri – multe, din multe domenii. Dar adaptabilitatea şi flexibilitatea – adică inteligenţa, pentru că, ultimamente, asta înseamnă inteligenţa – trebuie să reprezinte resorturile prime şi ultime la care recurgem.

Aşadar, ca să revin la întrebare, cred că reforma de care este nevoie este una structurală. Mi se pare inteligent construit sistemul nordic, care nu pune accent pe evaluare, ci pe integrare, pe dezvoltarea personală. Cred că, la noi, pentru a stopa degenerarea societăţii, este nevoie de cursuri speciale prin care viitorii adulţi să sondeze cu mintea chestiuni serioase de care se vor lovi în viaţă, cum ar fi responsabilitatea personală, respectul de sine şi faţă de ceilalţi, responsabilitatea faţă de mediu, relaţiile sănătoase cu ceilalţi, noţiuni de igienă şi sănătate privite profilactic; tot important e să afle despre societate, cultură, politică – pentru a înţelege lumea în care trăiesc. Şi, bineînţeles, cred că sunt necesare atât ore de comunicare, cât şi de media literacy (educaţie pentru mass media), din care să înţeleagă pericolele traiului cu ochii-n televizor sau în revistele tabloide şi de life-style.

 

Sunteţi în continuă mişcare, scrieţi, aveţi colaborări. Cât din activitatea unui cadru didactic din universitar reprezintă predare şi cât cercetare sau alte activităţi?

 

Situaţia este puţin diferită de percepţia publică. Omul obişnuit, care nu are în familie un cadru didactic, tinde să considere orarul profesorilor – de orice fel şi nivel – ca fiind foarte relaxat. Auzim adesea în jur discuţii despre cât de puţin muncesc profesorii şi cum n-ar trebui ei să se plângă. Realitatea este că, în universitar, ca urmare a apariţiei noilor moduri de evaluare a universităţilor (predominant pe baza activităţilor de cercetare desfăşurate de cadrele didactice şi foarte puţin pe baza activităţilor tipice învăţământului), un cadru didactic petrece multe zeci de ore pe săptămnă cercetând – citind, făcând studii şi cercetări (în funcţie de domeniu), scriind articole, trimiţând articolele la diferite publicaţii, mergând la conferinţe (şi plătind din buzunar transport, cazare, taxe), făcând networking cu alte cadre didactice sau cercetători din domeniul lor) şi, în funcţie de universitatea la care activează, scriind şi trimiţând lunar nenumărate rapoarte privitoare la toate activităţile de mai sus. Iar cînd zic zeci de ore, nu exagerez. Mi-amintesc că, în semestrul II al anului universitar trecut, am scris patru articole, care au apărut sub forma unor capitole în volume colective şi am participat la trei conferinţe. Deşi am copil de patru ani – care are nevoie de mama lui acasă, prezentă nu doar fizic, ci şi cu sufletul alături de el – nu cred că am avut o săptămână, pusă cap la cap, în care să mă ocup de el, în acel semestru. Anul acesta am decis, totuşi, să o las mai moale, pentru că timpul pe care nu-l petreci cu copiii nu ţi-l mai dă nimeni înapoi. Şi, probabil, pentru că nu sunt carieristă în sensul clasic – sunt realistă şi nu vreau să ard etapele, ştiu că acum, cu cîteva luni înainte de susţinerea doctoratului, nivelul pe care sunt reflectă cel mai bine realitatea.

 

6. Unde vă putem citi publicaţiile şi care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?

Activitatea mea “publicistică” cuprinde un filon de traduceri, în general de lucrări de specialitate în domeniul meu, dar nu numai şi o serie de articole sau capitole în volume, pe diferite subiecte de interes pentru mine. Este interesantă întrebarea şi mă face să îmi dau seama că există o problemă destul de mare, ascunsă în situaţia asta (în care articolele ştiinţifice şi academice nu sînt la îndemîna publicului larg). Problema este că accesul la aceste publicaţii şi la informaţia academică este nul. În străinătate, unele studii şi cercetări ajung, prin intermediul mass media, la publicul larg. Ştiţi, genul acela de studii citate cu privire la aspectele “senzaţionale” ale comportamentelor noastre personale şi sociale sau cu privire la funcţionarea organismului uman. În România, doar subiectele cu impact – cum ar fi violenţa de la televizor şi copiii sau consumul de droguri şi problemele sociale – trec dinspre “academic” spre public. Şi este păcat. E drept, editurile care publică volume de studii collective – fie ele edituri universitare sau nu – au o atitudine îngustă cu privire la această carte: nu o promovează, o supra-evaluează, în ideea că autorii îşi vor cumpăra cîteva exemplare din propriul volum, bani cu care editura îşi va scoate “cheltuiala” şi o scot în tiraje derizorii. Ca atare, deşi la prima vedere ei fac un serviciu autorilor în goana după publicaţii cotate bine, pe termen lung fac un deserviciu tuturor părţilor implicate. Aşadar, nu ştiu cum altfel aţi putea să citiţi din contribuţia mea la cunoaşterea “ştiinţifică” românească; unele volume eu nici nu le-am văzut (m-ar costa prea mult să mi le cumpăr), iar altele sînt publicate doar electronic. Însă dacă vă interesează aceleaşi lucruri care mă interesează şi pe mine – mediul virtual, practicile virtuale, identitatea virtuală – este posibil să daţi de articole de-ale mele în mediul online, fie în copiile acestor publicaţii, fie în blogosferă.

Categories: Interviuri

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*