Mostenirea de familie in dezvoltarea noastra personala

Mostenirea de familie in dezvoltarea noastra personala

 

Poate v-aţi întrebat uneori „De ce m-am născut în această familie şi nu în alta?” sau „Care este scopul experienţelor de viaţă prin care am trecut până acum?” Un principiu  susţine că „nimic nu e întâmplător pe această lume”. Pornind de la această afirmaţie, putem deduce faptul că nici naşterea şi creşterea într-o anumită familie nu este absolut întămplătoare. Fiecare dintre noi vine pe această lume pentru a învăţa anumite lecţii, chiar din primele clipe de viaţă. Ne formăm şi evoluăm ca personalităţi în principal în cadrul familiei de origine. Prin preluarea sau respingerea modelelor materne şi paterne, ne creăm propriul fel de a fi sau de a exista în societate.

Ca şi copii, ne naştem, creştem şi ne maturizăm în sânul familiilor noastre. Prezenţa părinţilor împreună este foarte importantă în ochii celor mici, deoarece pentru ca lumea acestora să fie întreagă este necesară menţinerea unităţii cuplului părinţilor. Orice modificare concretizată prin separare, neînţelegeri sau probleme poate genera în copil sentimente de culpabilitate, suferinţă şi frustrare. Trăind într-o simbioză foarte puternică cu părinţii, copilul se simte şi se crede răspunzător pentru tot ce se întâmplă în relaţia lor de cuplu. Atunci când, din varii motive, părinţii naturali nu sunt prezenţi în viaţa copilului, în mod natural acesta va fi predispus să-şi găsească spontan un tată sau o mamă de substitut. Doar aşa copilul va reuşi să se adapteze adecvat la mediul înconjurător. O bunică sau un bunic drăgăstos poate compensa lipsa sau chiar indiferenţa unor părinţi insensibili şi mult prea preocupaţi de viaţa profesională în detrimentul celei familiale. Vital pentru copil este să existe cineva în preajma sa. Lipsa de repere este drama celor mai mulţi copii contemporani ai căror părinţi aleargă de dimineaţa până seara pentru a le asigura confortul material  mult visat. Oare de către cine? Vă invit să răspundeţi cu onestitate la această întrebare. Însă, aceşti copii au nevoie, în primul rând, de a petrece ceva timp de calitate împreună cu parinţii lor, în care să-şi împărtăşească reciproc afecţiune, tandreţe, energie şi suport. Astfel, la maturitate, copilul are toate şansele să devină un adult armonios dezvoltat, ca femeie sau bărbat.

Tatăl sau orice model patern de subtituţie important din viaţa fiecărei persoane în parte joacă un rol semnificativ în dobândirea capacităţii de a accesa resursele noastre interioare şi de a învăţa să ne atingem obiectivele prin forţe proprii. Figură autoritară, tatăl ne îndrumă spre acţiune, afirmare, responsabilitate, decizie, creativitate şi perseverenţă în atingerea scopurilor propuse. Dacă în copilărie am întâmpinat dificultăţi de relaţionare cu tatăl nostru sau persoana care l-a înlocuit pe acesta atunci este probabil ca la maturitate să avem probleme de comunicare cu figurile autoritare care apar în viaţa noastră. Totodată, este posibil să nu ne conturăm o identitate psihosexuală, masculină sau feminină, adecvată apartenenţei noastre de gen. Unele femei pot deveni mai bărbătoase iar unii bărbaţi mai efeminizaţi. Este necesar să precizez faptul că fiecare om conţine atât latura feminină cât şi latura masculină. În mod normal, la femei predomină latura feminină iar la bărbaţi cea masculină. Atunci când relaţiile cu părinţii sunt tumultoase, formarea identităţii psihosexuale normale poate fi periclitată. Aşa se explică anumite anomalii comportamentale sexuale şi nu numai, care stârnesc atâtea controverse în societate. Influenţa parentală negativă este recunoscută în rigiditatea opiniilor, atitudinea dură, rece, de neclintit, insensibilă şi încăpăţânată. Spectrul afectiv al sentimentelor este blocat, persoana fiind paralizată emoţional şi incapabilă de a-şi manifesta sentimentele.

Rolul mamei sau al oricărei persoane de substituţie a acesteia este de a ne învăţa să oferim afecţiune, tandreţe, preocupare, grijă, suport şi alinare celor din jurul nostru. Accentul se pune pe dezvoltarea altruismului, sensibilităţii, blândeţii, protectivităţii, spiritului de sacrificiu şi a răbdării. Conflictele sau comunicarea dificilă cu figura maternă pot conduce la insatisfacţii în relaţiile intime şi la autocritică exagerată dublată de inflexibilitate şi rigiditate cu propria persoană şi cu ceilalţi. Este vorba despre ceea ce se cheamă „inimă de gheaţă”. Această răceală sau neglijare a vieţii afective are repercusiuni majore asupra existenţei sub toate faţetele sale, personală, familială, profesională şi spirituală.

Conştientizarea şi înţelegerea relaţiilor cu părinţii noştrii ne determină să căpătăm autenticitate în relaţiile cu oamenii alături de care trăim, prieteni, colegi, rude, copii şi în special partenerii de cuplu.

 

 

Ioana-Corina MARCU,

consilier psihologic – formare in evaluarea si consilierea

experientialista a copilului, adultului, cuplului si familiei

ioanacorinamarcu.wordpress.com

Categories: Psihologie

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*