Primii sase ani de viata si importanta acestora pentru formarea unui adult echilibrat

Primii sase ani de viata si importanta acestora pentru formarea unui adult echilibrat

De la concepere până la 6 ani, copilul trece printr-o perioadă de dezvoltare crucială. Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii.

În primul an de viaţă copilul plânge atunci când îi este foame sau când îl doare şi zâmbeşte ca răspuns la un lucru plăcut. Aşadar bucuria, surprinderea, supărarea, teama, neplăcerea, interesul pentru ceva anume reprezintă forme de manifestare emotivă ale bebeluşuluila această vârstă.Una dintre primele emoţii cunoscute la copil este teama. Pe copilul abia născut un zgomot foarte puternic sau persoane care se apropie de el îl sperie, determinându-l să plângă.

La 6 luni copilul se teme de străini şi la această vârstă se formează ataşamentul faţă de persoana care-l îngrijeşte, mama sau un substitut al acesteia. Apoi, în jurul vârstei de 8 – 9 luni se formează chiar teama de a pierde persoana faţă de care şi-a format ataşamentul (anxietatea de separare). Unii părinţi, pentru a opri un copil din plâns, îl scutură însă aceasta este o formă de violenţă şi nicidecum una de disciplinare, provocând teama copilului şi în situaţii grave, leziuni fizice.

Relaţiile conflictuale dintre părinţi, modul în care influenţele socio-culturale îşi pun amprenta asupra lor determină un anumit tip de relaţie cu copilul. Astfel, lipsa armoniei familiale, slaba informare în legătură cu nevoile copilului pot acţiona în mod negativ asupra acestuia.

În perioada 1-3 ani, metodele educaţionale sunt cele care trebuie să structureze şi să modeleze comportamentul copilului în vederea asigurării unui echilibru emoţional al acestuia. Jocul este principalul mod prin care copilul învaţă în această perioadă.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, conduitele afective ale copilului devin tot mai complexe. În jurul vârstei de 18 luni rezonanţa afectivă creşte, copilul fiind mult mai impresionabil. Acum se poate manifesta gelozia în raport cu un alt copil căruia i se acordă atenţie sau faţă de o persoană care se interpune între el şi mamă. Alte atitudini care se conturează în această perioadă sunt timiditatea faţă de persoanele străine şi simpatia sau antipatia faţă de cele cunoscute.

Apar, de asemenea, atitudini ostile faţă de adulţi denumite negativism primar:copilul se opune prin plânsete, ţipete făcând adevărate spectacole. Aceste tendinţe dispar către sfârşitul perioadei deoarece copilul dobândeşte mai multă siguranţă şiindependenţă, dar mai ales vor dispărea dacă părinţii vor utiliza metode educaţionale adecvate.

Anxietatea de separare devine acum şi mai evidentă, copilul reacţionând mai puternic la separarea de persoana faţă de care manifestă ataşament. În această perioadă ataşamentul se exprimă mai ales faţă de mamă, iar la 21-24 de luni poate îmbrăca forme dramatice când copilul, obişnuit cu prezenţa acesteia, îi descoperă absenţa. Acest lucru devine o problemă mai ales dacă persoana ce o înlocuieşte pe mamă nu are un comportament adecvat problemelor copilului la această vârstă.

Copilul trece de la o stare la alta, poate avea manifestări violente, zgomotoase, având puţine resurse pentru a-şi controla aceste stări. Sub influenţa adultului, a experienţelor lui relaţionale, a modelelor care i se oferă, aceste comportamente dispar iar dezvoltarea emoţională devine mai stabilă şi mai controlată.

La 3 ani manifestările comportamentale sunt nediferenţiate şi implică stări afective confuze- copilul râde şi plânge în acelaşi timp sau râde cu lacrimi pe obraz. Între 4 şi 6 ani emoţiile devin mai profunde, copiii încep să-şi stăpânească emoţiile, încearcă să nu mai plângă, de exemplu, atunci când se lovesc. Tot acum copilul poate să aprecieze prin frumos sau urât anumite trăsături ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Cuvântul condiţionează şi dezvoltarea acestui proces psihic – prin cuvânt, în cadrul comunicării verbale, copilul îşi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea.

Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenta tulburări ale fluxului vorbirii, tulburări cunoscute sub numele de balbisme (logonevrozele).

Interacţiunea dintre părinţi şi copii este complexă la aceasta vârsta. Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu folosesc o autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru esenţial în educare.

Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, folosirea pedepsei fizice, ignorarea personalităţii copilului determină apariţia comportamentelor agresive şi a unei imagini de sine deficitare.

În loc de concluzii:

– Relaţiile pozitive dintre copii şi părinţi conduc la structurarea pozitivă a personalităţii copilului în timp ce relaţiile defectuase dintre părinţi şi copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viaţa adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate.

– Copilul înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri. Copiii trebuie protejaţi de abuz şi neglijare în toate aspectele vieţii lor. Acei copii care sunt expuşi la violenţă sau educaţi prin metode violente, atât verbal cât şi fizic, pot dezvolta probleme emoţionale şi comportamentale care îi împiedică să dezvolte relaţii sănătoase cu ceilalţi şi care le vor afecta viaţa relaţională ca adulţi.

– Atunci când părinţii asigură experienţe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc şi îmbogăţesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeţi cu copilul dumneavoastră, să îl lăudaţi, să vorbiţi şi să vă jucaţi cu el.

– Pentru a alege metodele educaţionale corecte, adecvate, părinţii trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul – să ştie ce presupune fiecare vârstă, şi care sunt caracteristicile ei, să ţină cont de părerea celorlaţi, a educatorului, a psihologului sau medicului

– Atât părinţii, cât şi educatorii au nevoie de a fi susţinuţi şi încurajaţi pentru a fi implicaţi în mod activ în vieţile copiilor. Centrul de Consiliere pentru Părinţi al Organizaţiei Salvaţi Copiii, evaluează şi acordă asistenţă în cazul copiilor martori sau victime ale violenţei. De asemenea ajută părinţii şi educatorii să facă faţă stresului şi să rezolve adecvat problemele.

Categories: Psihologie

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*