Cuvinte pentru copilul meu

Cuvinte pentru copilul meu

O bună prietenă mi-a povestit cum, nu cu multă vreme în urmă, pe când fiul său era la grădiniță, i-a spus: ”Te iubesc de nu mai pot”, iar el s-a supărat și i-a replicat bosumflat. ”Să nu mai spui niciodată că nu mai poți. O mamă nu are voie să spună că nu mai poate”. Apoi mi-am amintit, cum, demult, când eu însămi eram la grădiniță, mama mi-a zis  încântată, într-una din rarele zile în care mâncasem tot din farfurie: ”Nu te mai recunosc. Parcă nici nu ești tu”, iar eu mi-am petrecut o vreme întrebându-mă: ”Dacă eu nu sunt eu atunci cine sunt?”.

Pentru oamenii mari, clișeele sunt cărămida și mortarul conversației, după cum scria un mare autor de fantasy, însă pentru copii clișeele nu există. Pentru ei clișeele sunt cuvinte vii, la fel cum sunt și lucrurile pe care nu le spunem în serios: ”Dacă nu vii acum, te las aici în parc”, ”Nu mai vorbesc niciodată cu tine”, ”Dacă mai faci așa, nu te mai iubesc”. De multe ori, pe măsură ce noi creștem, cuvintele devin mai mici, își pierd puterea, și, dacă ar exista vreun lexicolog care să facă un dicționar al cuvintelor rămase în viață la maturitate, am ajunge la concluzia că mulți dintre noi vorbim limbi moarte, deși nu știm o boabă de latină.

Pentru copii nu-i deloc așa. Cuvintele făuresc lumea în care trăiesc, le modelează realitatea și visele, le ­construiesc gândirea și caracterul, le spun cine sunt ei și cine sunt ceilalți. Iar noi, stăpânii cuvintelor, cei care deținem elementele creației limbajului, le aruncăm uneori asupra lor asupra lor precum zeii cei capricioși săgeți din Olimp. Fără să fim conștienți de puterea noastră.

Un ”Nu se poate”, impersonal și fără echivoc, un amenințător ”Vine nenea acum și ne bate” sau ”Vine bau-baul”, un dezamăgit ”Hai, lasă-mă, că nu ești în stare de nimic” nu ne vor rămâne multă vreme în minte după ce le-am spus. Însă ne-au rămas atunci când le-am auzit în copilărie.

Morișca unei zile vântură vorbele aflate la suprafață și pe ele ne e mai ușor să le spunem. Și așa se face am ajuns eu să-i zic iritată unui bebeluș vesel, care se răsucește în stânga și în dreapta, în timp ce îi schimb Pampersul: ”Stai potolit, că mă supăr!”.

Mă gândesc ca pentru anii ce vor urma să folosesc cuvintele din adâncime și vreau să învăț să-i spun ”Dacă faci asta, mama o să fie mândră de tine” sau ”Mama o să fie fericită”. Nu știu de ce, dar am impresia că atunci voi afla că nu vorbesc o limbă moartă și că ”fericită” vine dintr-o lume cât se poate de vie. Doar româna e o limbă care evoluează, nu-i așa?

 

 

Categories: Stiri din educație

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*