Mircea Cărtărescu: În familie, copilul este pe postul unui etern soldat căruia i se dau ordine

Mircea Cărtărescu: În familie, copilul este pe postul unui etern soldat căruia i se dau ordine

Scriitorul Mircea Cărtărescu a vorbit într-un interviu pentru GÂNDUL LIVE despre violența împotriva copiilor, despre experiența de părinte și de profesor, dar și despre cea de elev în anii comunismului. Mircea Cărtărescu s-a implicat direct  în lansarea platformei de parenting pozitiv „Părinţi buni”, de către organizaţia Salvaţi Copiii România.

– 38% dintre părinţii român recunosc că-şi altoiesc copiii, 68% dintre copii mărturisesc că sunt bătuţi de părinţi. Sunt cifrele triste ale unui nou studiu Salvaţi copiii. Au românii cultura băţului, domnule Mircea Cărtărescu?

Cifrele astea nu mă surprind deloc, ele sunt specifice unei societăţi în tranziţie – de la o societate patriarhală şi tradiţională, unde 100% din părinţi îşi băteau copiii, la cea de acum.

Bătaia era o metodă intrată în cutume, şi care e ilustrată prin faimoasele zicale pe care le-am auzit cu toţii în copilăria noastră: Eu te-am făcut, eu te omor, Cine are milă de băţ nu are milă de copil, Bătaia e ruptă din rai ş.a.m.d. Oamenii din societatea asta nu aveau la îndemână alte metode pentru disciplinarea copiilor. Alea erau mijloacele recomadate chiar de Biblie, în Proverbele lui Solomon există chiar astfel de ziceri care arată cum înţelegeau să-şi crească copiii părinţii din aceste lumi.

Numai că lumea noastră este una în evoluţie, este o lume în progres, în care cel puţin o parte din lumea românească a înţeles că nu mai sunt de actualitate metodele de felul acesta. Că aceste metode, în condiţiile lumii moderne, traumatizează copilul pentru totdeauna. Şi atunci, o parte din lumea românească, aş spune eu o parte mai mică decât jumătate – pentru că eu cred că copiii au dreptate în privinţa statisticii de care vorbiţi – au renunţat la aceste mijloace. Spre cinstea lor, aş spune. Şi înţeleg să-şi educe copilul cu alte metode.

– Şi totuşi sunt anumite forme de violenţă exercitate asupra copilului din România.

Copilul din păcate este şi cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii româneşti şi nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forţat să fie fericit, este fericit cu forţa, aşa cum toate societăţile tiranice au încercat să-şi fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-i dau ordine şi care-l tiranizează. Felul acesta de a înţelege educaţia este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult.

Cea mai puternică violenţă împotriva minţii tinere este absenţa părinţilor. În momentul în care părinţii emigrează în Italia sau în Spania şi îi lasă pe copii singuri. Sunt zeci de mii de cazuri în România..

– 80.000 spun statisticile oficiale, 350.000 arată ONG-urile…

Exact. Cunosc familii de acest fel, consecinţele pentru copil sunt absolut îngrozitoare. Aproape toţi copiii lăsaţi în acest fel abandonează şcoala şi în cele din urmă au în viitor eratic, un viitor pe care nimeni nu li-l mai garantează. Iată o formă de violenţă fără măcar să-ţi atingi măcat copilul, o formă de violenţă nici măcar verbală.

Altă formă de violenţă e sufocarea copilului din prea mare iubire. Îndoparea lui cu cunoştinţe, grija ca el să fie primul din clasă, întotdeauna, grija ca el să studieze – şi pian, şi vioară, să facă şi sport…să facă de toate. Deci, furarea de fapt a copilăriei, a jocului, furarea a tot ce face bucuria acestei vârste.

– Sunteţi părinte. Cum aţi scăpat de păcatul asta?

Am doi copii. Fiica mea este deja căsătorită, are 26 de ani, iar fiul meu va avea încă multă vreme nevoie de mine – are numai 10 ani. Şi sunt foarte mândru că el mă numeşte un prieten al lui. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care mi se întâmplă. Ambii au făcut ce au vrut ei să facă.

– Erau aşteptări, erau presiuni. Sunt copiii lui Mircea Cărtărescu…

Eu nu mă consider Mircea Cărtărescu. Nici pe departe. Sunt un simplu om care vrea sincer să devină mai bun şi care încearcă să facă şi lumea puţin mai bună. De aceea, cel puţin din partea mea nu a venit nicio presiune asupra copiilor. Ei au fost lăsaţi să facă cu adevărat ce vor şi ce le place lor înşile.

Numai că noi, părinţii, nu suntem singura instituţie care e responsabilă de evoluţia  şi de educaţia copiilor. Mai e şi şcoala. Care e foarte dificilă, foarte grea în România. Cere foarte mult de la copii. Cel puţin băiatul meu, care are norocul de a fi la o şcoală foarte bună, vine acasă la ora 5 după-amiaza, după ce pleacă dimineaţa. De la această oră are şi lecţii de făcut, face cel puţin încă două ore lecţii.

Practic, el mai are foarte puţin timp pentru el, fără să-I mai socoteşti şi cursurile speciale pe care le face. Are două la care merge din plăcere. Dar cum marea lui pasiune este computerul, el găseşte foarte puţin timp să şi-o realizeze. De asemenea, găseşte şi mai puţin timp să se joace în spaţiul liber, să bată mingea, să exploreze ca toţi copiii de vârsta lui.

Şi atunci – iată încă un paradox – mă întreb de ce oare, când se ştie că învăţământul românesc este foarte slab şi că dă rezultate foarte slabe în general, de ce totuşi copiii muncesc atât de mult? Iraţional de mult. Pot face comparaţia. Fiul meu a făcut clasa întâi în Germania. Acolo era pus să muncească mult mai puţin, incomparabil mai puţin decât în România. Nu cumva e ceva putred în asta? Nu cumva, de fapt, sistemul de învăţământ are nişte enorme pierderi de energie pe  undeva pe parcurs? De ce se întâmplă lucrul acesta?

 Aveţi la activ o carieră didactică. Probabil de-a lungul anilor au fost elevi sau studenţi care au reuşit la propriu să vă scoată din sărite. Cum aţi reuşit să rămâneţi calm, cum aţi reuşit să nu puneţi etichete?

Am 32 de ani de învăţământ. Câteodată nu-mi vine nici mie să cred. Zece ani am fost profesor la o şcoală de la capătul Colentinei, iar apoi – după revoluţie- am intrat imediat la facultate. Mie nu mi-e greu să fiu calm, aşa e firea mea. Nu sunt un exploziv, nu sunt un tiranic. Mulţi oameni se fac instinctiv profesori ca să-şi poată exercita sadismul. Şi cunosc nenumărate astfel de exemple de profesori care simt nevoia să aibă nişte subordonaţi absoluţi şi care se comportă ca nişte mici dictatori în clase.

– V-au fost colegi de catedră?

Mi-au fost colegi de catedră. Mie mi-e foarte uşor să fiu democrat cu elevii. Aş zice că profesoratul este ştiinţa distanţelor. Dacă nu ştii la ce distanţă, exact, cu 5% în plus sau în minus, să te situezi faţă de copii, eşti un om pierdut. Nu poţi fi nici foarte apropiat de ei, nu poţi fi nici foarte distant.

Există un anumit spaţiu care-ţi dă şi ţie libertate de manevră, şi copiilor. E nevoie de un mic spaţiu între profesor şi elev. În momentul acela eu cred că se realizează principala condiţie a respectului reciproc, fără de care nu există învăţământ, nu poţi transmite cunoştinţe sau aptitudini, cum se zice.

– Ne întoarcem în timp, în copilărie. Cum a fost Mircea Cărtărescu elev, apoi student? S-aîntâmplat să fiţi vreodată victimă?

Eu am fost un copil într-un fel privilegiat. Mama a stat cu mine acasă, nu a lucrat, a fost casnică. Nu am mers la grădiniţă, deci până la clasa întâi eu am stat cu mama şi am fost educat de ea, ca şi sora mea. Iar apoi am intrat direct la şcoală şi fireşte că am adunat, de-a lungul timpului, până în clasa a XII-a şi apoi până la sfârşitul facultăţii, o întreagă menajerie de profesori, de toate felurile. De la cei mai excentrici până la cei mai minunaţi, aş spune eu. O galerie care seamănă cu cea dinAmarcord, a lui Fellini.

Am întâlnit maniaci, dictatori, oameni violenţi, dar în acelaţi timp am întâlnit şi oameni extraordinari, care mi-au rămas pentru totdeauna în minte.

Eu nu am vocaţie de victimă. Nu-mi plac situaţiile în care mă apropii de acest statut şi atunci încerc să le evit. Am încercat să le evit întotdeauna. Nu sunt niciun privilegiat. Încerc să rămân fidel mie însumi şi asta am făcut-o încă din copilărie. Nu am fost niciodată un copil prodigios. Am fost un copil modest şi normal întotdeauna. Eu cred că într-un fel mi s-a dat darul acesta de a ajunge la maturitate, de a mă descoperi pe mine însumi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Am făcut-o cum e ceasul să o faci în ultimele clase de liceu.

CITIȚI INTERVIUL INTEGRAL PE GANDUL.INFO

Categories: Stiri din educație

Comments

  1. Anca Badila
    Anca Badila 8 mai, 2013, 12:40

    Atat adevar, dureros pentru mine. Pacat ca nu avem astfel de oameni in Ministerul Educatiei, la catedra, oameni care sa educe acesti parinti ai vremurilor noastre.

    Reply this comment

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*